Încă e toamnă, frumoasă.

Pe aici, încă e toamnă... frumoasă. Iar frunzele... ah, unele parcă au împrumutat aripi de înger, altele stau și ne-așteaptă să le trezim din somnul lor, să le mai dăm puțină viață când trecem pe lângă ele cu pașii noștri mici și repezi (uitând în graba noastră că viața trebuie trăită, nu împinsă sau grăbită).
Mai e și soarele, dragul de el, care se străduie să ne mai încălzească puțintel... câteva zile, zice el. :)

Remember: suflet de septembrie

Nu, nu l-am uitat. Chiar dacă a trecut ceva vreme de când l-am rătăcit. Și nu pentru că mi-am dorit, ci pentru că și-a dorit să-și schimbe (precum cameleonul) culorile ce-i veneau atât de bine. Și-a dorit să dispară luând cu sine doar pe cei aleși. A fost o vreme când nu puteam să-i accept dorința și mă porneam în căutare pe ulițele pline ochi uneori sau alteori pustii, alteori bâjbâiam pe potecile întortocheate presărate cu petalele florilor ce o înconjurau, parcă anume pentru cei care doreau să o urmeze. Și găseam întotdeauna floarea din suflet... după parfumul ei.

Uneori mă rătăceam. Dar nu mă lăsa să cutreier prea mult în întuneric venind să mă întâmpine cu petalele ei mici și parfumate. Stăteam mereu deoparte, în umbra florilor care într-un mod bizar ne înrudeau. N-am îndrăznit să mă apropii de casa sufletului, așa cum n-am reușit să înțeleg nici de ce a părăsit casă după casă, lăsând în urmă drumuri părăsite.
A venit vremea când schimbarea a fost mult mai radicală. Și-am înțeles atunci că doar „aleșii” pot să meargă mai departe pe același drum. De atunci, cu toate că încă-i mai simt parfumul, am încetat să mai caut floarea - pe care rareori, o mai zăresc în treacăt pe ici-pe colo, prin bântuielile mele nocturne, pe la alte geamuri - pe alte poteci întortocheate și nebănuite.


Amadeus - King of The Fairies

O vacanță ne/așteptată

Urmează să plec... în concediu. Mă tot gândesc cât de ciudată sunt. Majoritatea oamenilor întregi la minte abia așteaptă să iasă din cotidianul de zi cu zi, abia așteaptă să-și facă bagajele și să o ia din loc la pas de trap (sau chiar alergător). Iar eu... mie mi-e groază de acel „alt loc” decât cel de „acasă”. Deși locul mi-e deja cunoscut, oamenii de acolo, la fel - tot nu pot îndepărta norul cenușiu din gândurile mele. Oamenii aceia mă așteaptă. Iar eu parcă-s dusă cu pluta. Toate planurile altora le-aș întoarce pe dos dacă nu m-aș lovi de faptul că, de fapt, pentru mine s-au tras toate sforile acestei plecări. Cum să le spun că, oricât de frumos mi-ar vorbi natura de acolo, oricât de bine m-aș înțelege cu păsărelele care n-ar mai avea glas decât pentru mine, oricât de mult îmi doresc să ating în treacăt fiecare floare, fiecare frunză verde ce-o voi găsi în cale, eu tot în patul meu vreau să dorm, tot pe scaunul meu vreau sa stau, tot aerul casei mele vreau să-l respir. Cum să spun celor din jurul meu toată prostia asta din capul meu necopt? Așa că am să tac, ca de fiecare dată. Și-am să-mi ascund neputința deschiderii spre ei, numărând zilele și așteptând momentul reîntoarcerii... „acasă”.

Mi-e dor

Da, mi-e tare dor... de mine, altfel. De anii ăia în care nu-mi era frică de oameni, de anii în care relațiile interumane nu-mi dădeau atâția fiori, de anii în care neputința deschiderii față de oamenii din jur nu-mi era cunoscută.
Mi-e dor de anii în care ai mei mă lăsau să țopăi până adormeam aproape instantaneu în brațele lor calde și protectoare.
Mi-e dor de expresia „te iubesc!” și de sentimentul pe care-l încerci atunci când (te) auzi spunând aceste două cuvinte. Nu le-am mai auzit de ani mulți, nu le-am mai rostit de ani și mai mulți.
Mi-e dor... să pot să aduc la suprafață căldura aceea care oricât mă arde pe dinăuntru, pur și simplu nu mai reușește să topească gheața imensă de deasupra.
Mi-e dor de anii în care grădina sufletului meu era plină de cântec și de viață, născute din culorile vii ce o înconjurau la tot pasul.




Secret Garden - Song from a Secret Garden

Azi... (acelasi) 29 iulie

Dar ceva mai diferit față de anii precedenți. Am avut (ne)șansa să ajung acolo unde nu m-așteptam să mai ajung. Și ce-am făcut?! Am fugit de propriile sentimente. Dovada de netăgăduit a distanței tot mai mari e unicul „punct” ce-a mai rămas. Acele ultime imagini reale pe care le voi purta de-acum în sufletul meu, acele ultime trăiri, mă vor însoți de-a lungul tăcerii instalate poate prea devreme.

Algoritmul unor întâmplări pe care destinul mi le-a oferit în dar, poate și pentru că visam cu ochii deschiși de atâta timp la acel mic și unic moment, n-a făcut altceva decât să dea un alt sens acelor „ultime cuvinte” care poate erau îndreptățite să se-arate. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost dacă Universul ar fi făcut, preț de o clipă, schimb de suflete.

Mult mai emotivă decât m-aș fi așteptat, am ieșit surâzătoare înainte, fără puterea de-a reacționa atunci când, o anume circumstanță, mă pusese față în față cu zidul și distanța. Am tăcut, ascunzându-mă printre lacrimile pe care mă străduiam să le țin ascunse iar mai apoi, am fugit de propriile-mi gânduri, de propriile-mi sentimente, de propria-mi trăire. Fără să fiu în stare să mă gândesc mai întâi la celălalt suflet. Și-am fost judecată fără să mi se dea, măcar pentru o clipă, prezumția de nevinovăție.

Și cu toate astea, undeva, un suflet, trebuie să-i fi zâmbit zilei de azi și celor care i-au fost/îi sunt alături zi de zi. Să-ți fie bine, dragul meu suflet - care acum ești prea departe dar care cândva, mi-ai fost atât de-aproape... să-ți fie numai bine!

Trecut-au anii

Să tot fie vreo 9-10 ani de când ne-am întâlnit ultima dată, de când am schimbat ultimele câteva cuvinte spuse-n grabă. Mi se pare curios că încă mă mai gândesc la „copilul” de demult. Mi se spunea, acum câteva săptămâni, că urma să te restabilești iar în orașul în care cândva, un suflet interacționase într-un mod bizar cu un alt suflet. Mi-ar plăcea să ne întâlnim întâmplător pe o străduță liniștită, să pot să-ți spun că-mi pare bine să te revăd, să pot să observ trecerea timpului pe chipul tău, să poți să-mi zugrăvești în câteva cuvinte, culorile pastelate ale acestor ani care au trecut atât de repede pe lângă noi. Mă-ntreb ce aș putea oare să-ți povestesc?

..............................

Uneori mă las purtată de nostalgia vremurilor de atunci. Alteori mi-aș dori să aflu ce-i cu tine. Și câteodată, de undeva din colț de stradă, apare un alt suflet care, atunci când îmi iese în cale, te aduce și pe tine în gândurile mele, ținându-te (fără să bănuiască), într-o umbră care are mereu aceeași nuanță. (Seamănă bine cu tine, nu numai fizic - chiar dacă sunt 15 ani diferență. În schimb... visează mai mult, așteaptă mai mult.)
Undeva, printre obiectele pe care încă le mai păstrez sunt și cele care, la momentul acela, însemnau atât de mult pentru mine. Acum doar zâmbesc, puțin nostalgică, puțin distantă, puțin (mai mult) schimbată. Mai păstrez și acum cadoul căruia nu i-am mai găsit destinatarul nici până azi. Și-au trecut 14 ani de atunci. Destinatarul spiritual... pentru că fizic, te puteam găsi oricând. Cu ceva ani în urmă ar fi fost nevoie de câteva zeci de minute, acum... se poate spune că între noi e doar un click - pe care tu nu știi (sau cel puțin nu știai) să-l folosești iar eu nu vreau să-l folosesc.

Sunt amintiri trecătoare care, uneori revin în gândurile mele. Îmi plăcea să te văd zâmbind și-ți dăruiam din când în când câte ceva. Erau lucruri mărunte, pe măsura anilor de atunci. La fel și modul de a ne tachina. Zâmbesc și-acum când mă gândesc cum, într-o zi, l-am transformat pe bietul M în poștașul de pe strada-ngustă. Sau la amintirea clipelor când trebuia să îți fixez, de câte ori era nevoie, ceasul pe care ți-l dădusem într-o zi caldă de vară, acum aproape douăzeci de ani. Momente frumoase, pe de-o parte. Pe de altă parte, experiența anilor copilăriei iar mai apoi ai adolescenței, când totul părea prea „serios și dramatic”... și-a cam spus cuvântul. Apoi, am luat-o pe drumuri diferite. Tu, nu știu dacă ai putea spune că ai realizat ceva, iar eu... ce-am realizat eu?

Re: Dorințe (ne)împlinite

Sarah Brightman and Jose Carreras - Amigos Para Siempre

O zi de (dublă) sărbătoare, patronată de doi Sfinți care vă vor călăuzi mereu pașii - care de-acum îi veți face numai împreună. Nu-i vei vedea și nu-i vei simți fizic lângă tine dar sunt acolo și-ți vor întinde mâna de câte ori vei cere ajutorul.

Și uite cum Divinitatea sau soarta, m-a dus acolo unde (cu doar o zi înainte) nici nu mi-am imaginat că voi ajunge. Cine ar fi crezut că dorința a fost atât de mare încât să nu mai țină cont de nicio lege... scrisă sau nescrisă? Cine-ar fi crezut că, doar câteva clipe, vor avea un astfel de impact? Poate că ora înaintată deja ți-a transmis mesajul... pe care trebuia să ți-l spun eu, nu cuvintele din plic. Am dat culoare și „viață” unor cuvinte ce nu trebuiau spuse... cel puțin nu în acest fel.
Și cine-ar fi crezut că ziua de azi, ar putea pune punctul acolo unde trebuia să fie pus încă demult?
Nu știu care-ți vor fi cuvintele când mă vei căuta, însă te rog iartă-mi neputința. Nu am putut înlătura distanța, oricât de mult mi-aș fi dorit. Eram străină și în plus.

Iartă-mă, doar iartă-mă...


Notă (pentru oricine are o dorință - mai mult sau mai puțin ascunsă):
„Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se împlinească iar efectul s-ar putea să nu fie cel pe care-l speri.”